This post was originally published on this site.
Nu ne-am vindecat. Doar am ascuns gunoiul sub preșul unor instituții rebranduite „Direcții Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului”. Am schimbat acronimele, am vopsit gardurile, dar în spatele ușilor închise mentalitatea a rămas neschimbată: copilul statului este o povară, un dosar, o sursă de alocare bugetară și, adesea, un sac de box. Iar rezultatul acestei neglijențe criminale nu mai sunt doar victimele pasive din orfelinatele anilor ’90, ci noii „monștri” pe care îi creștem la sân. Cazul Mario, copilul ucis și îngropat de un alt copil, nu este un accident nefericit, ci simptomul final, metastaza unei societăți care își educă viitorii criminali prin abandon și violență.
Momentul zero despre care nimeni nu vrea să vorbească este constituit de ipocrizia „tradițională” care, din ce în ce mai mult, s-a transformat într-o fabrică de mame-copii. România este, an de an, campioana absolută a Uniunii Europene la numărul de mame minore. Nu vorbim de excepții statistice, ci de un fenomen de masă, o epidemie socială. Presa a scris prea puțin despre cazurile din Maramureș sau Moldova, unde fetițe sub 15 ani, uneori chiar de 12 ani, devin mame când ele ar trebui să se joace cu păpușile, nu să le alăpteze.
În spatele statisticii, mii de mame minore, anual, formează o realitate pe care autoritățile o ignoră cu o complicitate parșivă: abuzul sexual. Când o copilă de 12 sau 13 ani naște, tatăl nu e „Duhul Sfânt” și nici vreun Romeo de aceeași vârstă. De cele mai multe ori, agresorul este un adult din anturaj, un vecin „binevoitor”, un unchi sau chiar un tată. Rapoartele Salvați Copiii ne arată că peste jumătate dintre acești nou-născuți nu au paternitatea recunoscută. De ce? Pentru a ascunde infracțiunea. Pentru a mușamaliza incestul sau violul. Dar am pus eu întrebările care te rușinează și am analizat modul în care abuzul sexual a devenit o normalitate cotidiană.
Ce face statul român în fața acestui dezastru? Blochează educația sexuală în școli. Sub presiunea unor culte religioase și a unor politicieni populiști care urlă demagogic despre „valori tradiționale”, condamnăm zeci de mii de fete la ignoranță, sarcină nedorită și abuz. Le refuzăm dreptul de a ști că trupul lor le aparține. „Educația sexuală e un atentat la inocență”, strigă ei din tribuna Parlamentului. Realitatea din maternități și din casele de chirpici urlă altceva: lipsa educației este un atentat la viață, o condamnare la sărăcie eternă și la perpetuarea unei traume transgeneraționale.
Ce se întâmplă cu acești copii nedoriți, născuți din copii, sau cu cei abandonați de părinți plecați la muncă în Occident? Intră în malaxorul sistemului. Peste 40.000 de suflete sunt astăzi în grija statului. Iar statul român este, fără echivoc, cel mai abuziv și incompetent „părinte” posibil.
Dacă credeați că imaginile din ’90 au dispărut, ați greșit speranța. Doar că nu se mai filmează. La Slobozia, în anul de grație 2024, într-un centru social, procurorii au găsit copii cu dizabilități legați cu sfoară și hrăniți cu lături. Nu în Evul Mediu, ci într-o instituție publică, unde angajații își încasau salariile și sporurile de „condiții vătămătoare”. Vătămătoare pentru cine? Pentru copiii tratați ca animalele?
În inima Transilvaniei, la o fundație franciscană, deci sub umbrela „milei creștine”, un angajat a abuzat sexual copii timp de 10 ani. Zece ani! Oamenii Domnului au tăcut, colegii au tăcut, sistemul a tăcut. Copiii au fost distruși pe viață într-un loc care trebuia să fie un sanctuar. Și să nu aud că se întâmplă doar în Biserica Catolică pentru că nu este așa. Sunt mii de cazuri de abuz și alte forme de exploatare în fiecare lăcaș de cult din România, indiferent de crezurile sale.
Acestea nu sunt „cazuri izolate”, așa cum le place purtătorilor de cuvânt să recite mecanic. Este regula nescrisă a unui sistem putred, populat de angajați indiferenți, angajați pe pile politice, slab pregătiți sau de-a dreptul sadici. Pentru mulți dintre ei, copilul instituționalizat, mai ales cel cu handicap, nu este o ființă ce trebuie salvată sau recuperată, ci o problemă ce trebuie imobilizată. Chimic, cu sedative, sau fizic, cu sfoara.
În acest climat de violență omniprezentă, ignoranță și abuz, apare inevitabilul: copilul care ucide. Crima de la Cenei, unde Mario a fost ucis, ne-a arătat o nouă față a răului. Criminalul are 13-15 ani. Nu doar că l-a ucis, dar l-a îngropat pentru a ascunde urmele, iar după câteva ore i-a trimis victimei un mesaj pe telefon pentru a-și construi un alibi: „Unde esti bă?”. Sânge rece, premeditare, lipsă totală de empatie. Analizele au arătat că era pozitiv la droguri. Un copil drogat, violent, capabil de crimă. De unde vine el?
Nu reinventăm roata și nu descoperim nimic nou. Psihologia ne-a avertizat încă din anii ’60, prin celebrul experiment „Păpușa Bobo” al lui Albert Bandura. Savantul, în ciuda controverselor, a demonstrat atunci că violența se învață prin imitare. Copiii care au privit un adult lovind sălbatic o păpușă gonflabilă au copiat comportamentul cu precizie atunci când au rămas singuri; ba, chiar mai mult, au deprins noi moduri de violență. Au învățat că furia se rezolvă prin pumni.
Astăzi, în România, experimentul Bobo se desfășoară la scară națională, doar că păpușa de plastic a fost înlocuită de colegul de bancă, de partenerul de joacă sau de Mario. Iar „adultul” care lovește și care servește drept model nu mai este doar tatăl abuziv din sufragerie, ci întreg internetul.
Generația actuală crește conectată la un flux continuu de gunoi digital. Pe TikTok și YouTube, modelele de succes sunt „bombardierii”, interlopii, cei care rezolvă problemele cu pumnul sau cuțitul. Violența a devenit monedă de schimb social.
Dacă acasă copilul vede violență (pentru că familia tradițională românească încă mai crede că „bătaia e ruptă din rai”), iar pe ecran vede că agresivitatea aduce faimă, bani și respect, creierul lui trage concluzia logică: ca să supraviețuiesc și să contez, trebuie să lovesc.
Reacția societății la cazul Mario a fost, previzibil, una emoțională: „Să înfunde pușcăria! Să meargă la reeducare! Să putrezească acolo!”. Dar care reeducare? Să fim serioși. Să trimiți un copil criminal de 13-15 ani într-un centru de plasament sau de reeducare din România este ca și cum ai încerca să stingi un incendiu cu benzină.
Unde îl trimiți? Exact în locurile descrise mai sus. Îl trimiți la Slobozia, să fie legat? Îl trimiți într-un centru unde abuzul sexual e „tradiție”? Sau într-un centru de reeducare unde va sta în cameră cu alți tineri, parcă încurajați să devină infractori mai buni?
Instituțiile statului român nu reabilitează, ci sunt, de fapt, „incubatoare de infractori”. Un copil violent care intră în sistemul de protecție sau corecțional va ieși de acolo infinit mai periculos. Va învăța legea junglei, va învăța să urască și mai mult societatea care l-a aruncat acolo și va deprinde noi tehnici de supraviețuire într-o societate grav bolnavă. Nu avem psihologi suficienți, nu avem programe de mentorat, nu avem nimic. Avem doar gratii, gardieni plictisiți și pumni.
România, a eșuat în fața propriilor copii. România nu este pe drumul cel bun. Toate studiile și realitatea din teren ne arată că suntem un incubator uriaș pentru persoane neintegrate social, pentru viitori asistați sau viitori infractori. Și cu toate acestea, încă ne mirăm de ce a scăzut natalitatea.
Avem 80.000 de copii cu dizabilități pentru care „integrarea” este o minciună pe hârtie, în timp ce majoritatea dintre ei zac ascunși, segregați. Avem mii de copii abandonați anual. Avem copii care cresc alți copii.
Tot acest cumul de factori compun o concluzie mai mult decât tristă: noi, cu bună știință, contribuim la transformarea unui copil inocent într-o problemă socială. Mario și asasinul său nu sunt anomalii statistice. Sunt doar primele rezultate ale unei generații pierdute, crescută între abuzul de acasă, indiferența școlii, incompetența criminală a Protecției Copilului și violența de pe ecrane.
Data viitoare când ne vom mai întreba de ce a ajuns România așa, să nu ne uităm spre cer. Să ne uităm în centrele de plasament, în școlile fără consilieri și în oglinda unei societăți care a preferat să ignore copiii nimănui, sperând că problemele vor dispărea dacă le legăm cu sfoară de un pat metalic.
Problemele nu au dispărut, doar au căpătat altă formă.
The post România, abator de suflete: „Unde esti bă?” appeared first on Investigatoria.